Într-una din sâmbetele lunii martie am participat la o conferință despre școala aflată între trecut și viitor, inițiată de organizația Kleine Schule. S-ar putea spune multe despre acest eveniment, despre consistența de idei/minut, despre interesul participanților, dar nu acesta e subiectul articolului de față. Discuția care urmează este despre altceva și pornește de la un părinte din sală și de la declarația sa.

Așadar, în timp ce povesteam, mai mult sau mai puțin convingător, despre ce înseamnă o școală bună, o mână timidă încerca să se facă văzută pentru a semnaliza o intervenție. ”Vă rog, vă ascult”, i-am spus, după ce mi-am încheiat orgolios fraza în care credeam că am reușit să îngrămădesc multă „inteligență pedagogică”. Intervenția următoare a doamnei din sală avea să se dovedească mult mai valoroasă decât orice aș fi avut în minte în acel moment. ”V-am întrerupt pentru că vreau să vorbesc puțin despre învățătoarea fiului meu; doamna e aici în sală și vreau să-i mulțumesc public pentru tot ce a făcut pentru copilul meu. Doamna l-a ajutat foarte mult pe băiatul meu, a reușit să…” A urmat o serie de realizări comune ale copilului și ale cadrului didactic, acoperite de lacrimi de mamă recunoscătoare, de aplauze din sală, de multă emoție sinceră, contaminantă.

Așadar, da, învățătoarea cea bună există! Cea nominalizată – cu sinceritate, recunoștință, nicidecum de complezență – de către părintele nostru, era în sală, încercând să gestioneze stângaci momentul neașteptat de atenție colectivă.

Sigur că în multe alte săli (de clasă) există alte învățătoare de acest fel! Din păcate, ajungem să le cunoaștem prea rar; și prea rar avem ocazia să le mulțumim public, așa cum s-a întâmplat în cazul povestit. Aceste cadre didactice își fac treaba în liniște, cu răbdare și pasiune, fără zgomotul unor campanii de promovare, sunt vestite doar în comunitatea restrânsă din jurul școlii, nu apar la știri… Însă rămân în amintirile, în realizările celor care au avut norocul să le întâlnească! Mult mai valoros, nu? Cu siguranță! Câteva întrebări ce decurg din aceste observații rămân totuși deschise:

  • Învățătoarea bună e un noroc? E normalitatea un noroc în sistemul nostru educațional?

Să presupunem că ești părinte și că ești foarte încântat de învățătoarea pe care o are copilul tău. Te feliciți în gând pentru că ”ai avut mână bună”, Doamna pe care ai ales-o ți-a confirmat încrederea. Comportamentul ei didactic corect și eficient a oferit un confort părinților, chiar nu ai ce să-i reproșezi.

A fost așa cum trebuie să fie: atentă cu toți elevii, serioasă, echilibrată. Nu și-a exagerat meritele și nici nu a transferat pe umerii părinților eventuala neputință a copiilor; a identificat vulnerabilități și le-a transformat într-o provocare didactică, a sesizat puncte tari și le-a cultivat. Nu și-a protejat elevii de sugestii de ameliorare. Nu s-a plâns de lipsuri, nu a cerut favoruri, nu a înfipt în buzunarele părinților necesități inventate, auxiliare, materiale, concursuri școlare inutile. Nu a lăsat ședințele cu părinții să se conducă singure, nu a încurajat comportamentele de lingușire. Nu era absurd de exigentă, dar nici nu juca rolul maternal al familiarității exagerat-siropoase față de elevi.

Așadar, am avut de-a face cu un cadru didactic profesionist; ceea ce ni s-a părut firesc. Ne obișnuim cu asta, așa-i? Ni se pare normal ca un profesor să-i învețe pe elevi, să-i sprijine, să nu discrimineze, să facă fișe, să printeze, să fie punctual, să nu lipsească, să corecteze temele, să respecte ceea ce promite. E normal să plecăm lămuriți de la ședință, să fim liniștiți când pleacă elevii în excursie! Așa trebuie să fie, nu? Însă, la un moment dat, prin comparație cu alte povești auzite sau cu alte întâlniri didactice ulterioare, ne întrebăm dacă această normalitate nu este doar un mare noroc. Așadar, iată o întrebare firească: este Doamna despre care am vorbit mai sus expresia unei normalități … rar întâlnite? Probabil că mulți dintre cititori vor răspunde ”da”, vor spune că, din păcate, nu există doar astfel de povești frumoase în clasele noastre. Știu, mulți chiar au dreptate… dar nu ăsta e subiectul articolului nostru acum!

  • De ce învățătoarea bună nu apare la știri?

Învățătoarea copilului tău nu apare la știri, deși este considerată de succes. Toți foștii elevi vorbesc frumos despre Doamna, iar teancurile de cereri de înscriere în clasa pe care o conduce reprezintă o dovadă certă în acest sens. Însă nimeni nu simte nevoia să facă din asta o știre. De ce? Pentru că Doamna nu face nimic… ”senzațional”, ”bombă”, ”șocant”. Nu plesnește palme peste capete obediente de școlari, nu rupe perciuni sau codițe împletite, nu adresează injurii celor înceți la înțelegere – rețete sigure pentru o mediatizare îngroșată! Nu marchează neputințele copiilor cu etichete greu de purtat și suportat; nu scapă comentarii de apostrofare care, înregistrate de reportofoane pitite în ghiozdane, ar putea produce audiență. Nu țipă, nu livrează isterii, agitații, aroganțe sau dezorganizări. Nimic strident…așadar… nimic de mediatizat! Echilibrul, siguranța și predictibilitatea didactică nu aduc publicitate. Mai mult chiar, plictisesc un public dresat să reacționeze mediatic doar la stridențe și excese. Serios acum, cine ar gusta oare un titlu de genul ”O învățătoare care își face treaba”? Și cine ar avea oare răbdare să citească ceva despre asta? E o provocare, da, pentru cine se ambiționează să scrie despre asta și pentru cine rezistă să citească.

Așadar, Doamna aceasta rămâne o profesionistă…anonimă, o necunoscută pentru publicul larg. Notorietatea ei depășește puțin granițele propriei școli, ajunge un nume doar prin poveștile foștilor absolvenți, prin recomandările educatoarelor… E suficient? Nu e oare nevoie ca exemplele bune să treacă de zidurile unei singure încăperi, să inspire și alți practicieni? Fiecare are aici propriul său răspuns.

  • Le-am mulțumit profesorilor noștri buni așa cum trebuie?

Sigur că suntem atenți să-i trimitem fostei învățătoare – a noastră sau a copilului – un mesaj de sărbători. Ba chiar, ca parte a admirației purtate, îi dedicăm un mesaj ”personalizat”, nu acela standard cu ”Fie ca…”, trimis întregii liste de contacte.

Și sigur că, respectând tradiția românească de la început de an școlar, ne dotăm copilul cu flori pentru Doamna. Ba chiar alegem un buchet mai scump, din respect, că doar ”l-a învățat pe ăsta micu” să scrie și să citească”.

E oare suficient? Se poate și altfel? Trebuie să le mulțumim profesorilor buni mai mult, mai diferit? Sau nu e cazul să le mulțumim deloc? E vorba doar de un serviciu public pentru care sunt plătiți – tot de noi – să-l facă?

Iarăși, fiecare are aici propriul răspuns. Eu știu doar că am avut noroc (!) ca învățătoarea copilului meu să fie una bună. Timp de patru ani, Doamna noastră nu s-a plictisit niciodată să fie așa cum trebuie! Și, pentru asta, îi mulțumim! Public!

Anca Nedelcu, profesor univ. dr., Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Foto: unsplash.com

Distribuie: