Vara caldă a anului 1995. Undeva la etajul cinci din clădirea aparținând complexului studențesc Leu, prima generație de pedagogi post revoluție termina facultatea. În aer se amestecau anxietăți pre-licență, oboseli caniculare și, probabil, bucuria unor începuturi ce aveau să vină.
Îmi amintesc cum ușa sălii în care eram îngrămădiți a fost împinsă încet de titularul cursului ”Instruire asistată de calculator”. Deja albit, cu umerii puțin aduși în față ca și când ar fi fost aplecat asupra unei cărți, cu o privire curioasă ascunsă în spatele unor rame groase de ochelari, a intrat în clasă domnul profesor Eugen Noveanu. Pășea atent, cu nesiguranță, supraveghindu-și pașii aproape târșâiți. Era pregătit de ultimul curs pe care îl avea cu generația noastră de studenți și ținea în mâini un plic mare și un carton A4. ”Fiecare dintre voi să semneze pe această hârtie”, a spus misterios, stârnind nedumeriri în rândul studenților din fața sa. ”Ne angajăm prin aceste semnături să ne întâlnim peste ani, uite, semnez și eu”, ne-a spus șoptit, cu pauze legănate între cuvinte, așa cum vorbea de obicei. Închise cartonul în plic, pe care îl sigilă ca și când ar fi avut înăuntru o mare taină. ”Am făcut acest lucru cu toate generațiile de studenți pe care le-am avut de-a lungul timpului. I-am rugat să-mi promită că în ultima sâmbătă a lunii iunie ne întâlnim cu toții…”
Nu știu dacă și alți studenți din alți ani și-au ”donat” semnăturile altui plic misterios. Știu doar că gestul domnului profesor a dat culoare și nostalgie sfârșitului nostru de studenție, destul de anost și banal în rest.
Și mai știu că, din păcate, nu ne-am întâlnit în nici una dintre sâmbetele lunilor iunie care au urmat. Obosiți de responsabilități, răspândiți prin diferite profesii sau colțuri ale lumii, ne-am șters din minte promisiunea de întâlnire făcută în joacă într-o zi de vară. Ba chiar mulți dintre colegii mei nici nu-și mai amintesc acest ultim curs.
Și mai știu că acum e prea târziu pentru recuperarea întâlnirilor pierdute. Domnul profesor nu a mai așteptat, și-a încheiat trecerea prin lume într-o primă săptămână din martie 2018. Au rămas în urma sa cărți, amintiri, proiecte…
E posibil ca unii dintre cei pe care i-a întâlnit să nu-i fi apreciat concepțiile pedagogice, opțiunile, dialogurile, complimentele sau… simțul umorului. Dar există și multe voci de colegi din jurul meu care povestesc despre momentele în care domnul profesor i-a inspirat, i-a motivat sau i-a incitat să se alăture unui proiect la care lucra. Unii vorbesc de călătoriile la centrul de la Sonnenberg, alții de ”Revista de pedagogie”; mulți își amintesc de sugestiile de lecturi primite sau de cărțile pe care domnul Noveanu le extrăgea cu greu de pe rafturile împovărate de literatură pedagogică – în mai multe limbi – din biroul său. Alții se gândesc la încrederea pe care le-a acordat-o când i-a inclus ca autori în celebrul dicționar enciclopedic al științelor educației, chiar dacă nu dădeau încă semne certe de maturizare profesională.
Probabil că mulți dintre aceștia îi mulțumesc, în gând, în ultimele zile. Unii o fac chiar pe blog, ca în cazul de față. Alții regretă poate că nu au făcut-o mai devreme, mai explicit, atunci când încă exista posibilitatea dialogului.
Sigur, nu este aceasta singura conversație pedagogică întreruptă, din păcate. Alături de domnul Noveanu, au mai trecut semnificativ prin viața noastră academică și alți Profesori: I. Cerghit, I.G. Stanciu, I. Jinga, I.T. Radu, M. Călin… Toți reprezentanți riguroși ai ideii de cadru didactic universitar, fiecare având dreptul câștigat să vorbească despre educație: o făceau cum trebuie, citeau și scriau serios cărți fundamentale ale domeniului. În cazul fiecăruia există probabil întâlniri ratate, mulțumiri nespuse la timp, nostalgii….
Însă, chiar dacă au știut sau nu să închidă vizibil cercul recunoștinței, cei care au avut intersectări profesionale benefice cu astfel de cadre didactice și care le trimit uneori un gând bun demonstrează ceva: faptul că unii profesori nu pleacă niciodată. Cei care cred în ceea ce fac, care își construiesc cu meticulozitate întâlnirile didactice, care au răbdarea unui sfat oferit într-o pauză, cei care văd în spatele unei stângăcii de început un potențial remarcabil și ajută la împlinirea lui, ei bine, acești profesori nu pleacă niciodată… Nici chiar atunci când par că o fac…
Prof. univ. dr. Anca Nedelcu
Sursa foto: arhivă personală
Sunt, în viață, momente în care nu știi încotro „s-o apuci”… E ceață, nu știi dacă ești pe marginea hăului sau la baza unei stânci, unde e nordul…. nu auzi nimic… mergi aiurea și speri să găsești un reper. Mi s-a întâmplat de câteva ori și, de fiecare dată, am găsit un sprijin – tot de fiecare dată, de unde nu mă așteptam. Cum ar fi putut un pedagog „clasicist” și riguros să fie de acord cu ideea că există teorii ale educației care pot fi eronate? Ce „preț” putea să aibă, în ochii unui om care și-a petrecut o viață pe „meleagurile” pedagogiei, o opinie de biolog care pare că vine din altă lume? N-am să uit niciodată uimirea, încântarea și setea de a ști mai mult – când i-am povestit ce se întâmplă în creier și în corp (la nivel molecular) când învățăm diverse… cum nu conta faptul că sunt o ilustră necunoscută, ci nevoia de „a face ceva”, de a contribui… un vis, la acea vreme…. „Trebuie să spui lucrurile astea și altora, trebuie să le pui în practică!” – și am știut că pot merge mai departe, că nu-s lângă prăpastie, că urmează un drum lung și greu dar ca am reper la momentul potrivit și sper să vadă, de acolo unde e acum, cât de mult apreciez fiecare vorbă spusă când am avut nevoie de ea, fiecare gest prin care m-a condus mai aproape de ceea ce era, odinioară, doar un vis…
Multumiri de poveste! Da, așa este, un îndemn bine gandit si simtit, venit într-un moment important, contează atât de mult. Pentru asta ne respectam profesorii, nu?
Oamenii ne trec prin viață in feluri diferite… Pe multi abia daca ii observam; trec repede, indiferenți, insensibili la nevoile noastre. Alții vin si ne încăpățânam să-i păstram…
Cand esti tânăr nici nu realizezi cum e sa vina cineva si sa-ti zică:” Hei! Eu sunt aici pentru tine si n-o sa plec!!
De multe ori suntem atât de preocupați de „zgomotul” social încât detectarea unor asemenea ființe aparte nu e prioritatea noastră.
Cu toate astea, imi amintesc cat de uimita am fost cand- vrăjită de atmosfera boema din Institutul de Științe ale Educației, de oamenii atât de plini de verva intelectuala- m-am trezit „trasa de mânecă” de domnul profesor Noveanu.
Nu stiu nici acum ce l-a facut sa-mi deschidă cu drag ușă cămăruței dumnealui (pe stânga sus, cum urci scările institutului….)
Stiu doar ca din ziua aia ori de cate ori ma întâlnea si ma simțea ca sunt prea supărata, prea epuizata, prea dezamăgita ma poftea sa intru.
La început m-am simțit stânjenita, poate prea copleșita de atâtea cărți aflate dintr-un spatiu atât de mic, poate prea emoționata sa stau in preajma unui om ca domnul profesor…
Avea ceva, asa ca o magie, care ma făcea să-i spun imediat ce mi se întâmpla.
Cu timpul ajunsesem sa intru grabita, să-i spun ce ma doare si sa plec- de fiecare data- cu alta stare de spirit.
Sunt foarte putini cei care reușesc asta atât de rapid. Domnul profesor avea un har….
Zilele trecute a plecat. De tot.
Ar fi trebuit sa înțeleg ca e firesc sa se întâmple asta, dar refuz. Refuz sa cred ca nu mai e.
L-am pomenit atât de des in anii din urma, încât pentru mine e neverosimila aceasta absenta.
Nu stiu ce-am crezut….
Poate pentru ca il asociez cu un bunic, cu cineva foarte apropiat, purtat mereu in inima mea.
Poate pentru ca datorita dumnealui am început sa ma vad un pic mai mult profesoara si un pic mai puțin studenta aflata la inceput de drum, derutata, nesigura…
Poate pentru ca datorita dumnealui am castigat prietenii pe viață, profunde, cu oamenii buni, întâlniți in vremurile acelea, in institut…
Am avut mereu senzația ca ma îndrepta- prin niste fire nevăzute, miraculoase- doar către Bine. …Bine profesional, bine personal…
N-am avut ocazia să-i multumesc cat as fi vrut niciodată.
Dar stiu ca știe.
Nu are cum sa nu știe.
Daca eu stiu, știe si dumnealui.
Si imi doresc sa vadă. Sa vada ca nu sunt doar eu cea căreia ii e dor….Suntem mai multi, Domnule Profesor!
Doamne, ai grija de El!
E un Învățător Bun….
Si cred ca asta contează cel mai mult….
Mulțumiri pentru comentariul de suflet, pentru evocarea plină de emoție și autenticitate. Fie ca învățătorii buni să fie respectați și ocrotiți, oriunde s-ar afla, aici sau… dincolo!