Există, cu siguranţă, în viaţa fiecărui om o serie de întâlniri semnificative, acea „oră astrală” care i-a adus pe Eminescu şi pe Maiorescu împreună, despre care ne vorbea în liceu, mie şi colegilor mei de clasă, mult îndrăgitul profesor de limba şi literatura română, un înfocat apărător al eminescologiei, pe care o consideră, pe bună dreptate, ca fiind dătătoare de valoare incomensurabilă culturii româneşti.
Dar nu despre literatură intenţionez să vă vorbesc, ci despre aceşti oameni, profesorii noştri, care ne ies în cale şi ale căror drumurile se intersectează, pentru un timp, poate, pentru totdeauna, cu ale noastre şi care ne întind o mână de ajutor, ne „modifică”, ne insuflă curaj, ne descoperă talentele şi ne fac conştienţi de ele, ne determină să cerem mai mult de la noi, ne ambiţionează şi ne inspiră, sau… ne scot din anonimat.
Am avut, aşadar, câteva astfel de intersectări dătătoare de sens-una fiind cea cu profesorul de limba română din liceu- bucurându-mă de prezenţa unor adevăraţi mentori în viaţa mea, care au contribuit, în mod evident, la ceea ce sunt în prezent.
Ca studentă la Litere, mi-a fost dăruită şansa de a-l avea profesor şi, mai mult decât atât, să-mi coordoneze lucrarea de diplomă, pe nimeni altul decât pe criticul literar Ioana Pârvulescu, o doamnă de o candoare ieşită din comun, o călătoare în timp care ne vorbea despre Bucureştiul Interbelic şi venea îmbrăcată în veşminte de epocă, pentru a ne introduce în atmosfera, de mult apusă, dar atât de vie în sufletul său, din Belle Epoque.
Sala de curs devenea neîncăpătoare când aveau loc cursurile respective, prezenţa sa făcându-ne să ne închipuim spectatori la o piesă de teatru de mare clasă, uitând de ipostaza, mult mai profană, a unor simpli studenţi aflaţi la un curs de literatură, în care ne găseam, uneori, într-o cursă nebună de a prinde ultimul cuvânt rostit de conferenţiarul sau lectorul ce-l susţinea.
Şi am continuat să trăiesc astfel de momente karmice, ultimul, în timpul masteratului recent încheiat.
Vă întrebaţi poate ce îl deosebeşte pe profesorul obişnuit, cel care-şi face datoria şi… atât, de cel excepţional, de mentor, aşa cum îmi place mie să-l numesc pe cel din urmă?
Aş crede că ceea ce face diferenţa este iubirea de oameni şi o mare pasiune pentru profesie, dar, mai presus de orice, această deschidere şi dăruire ce nu pot veni decât din IUBIRE.
Şi mai e ceva…o vădită modestie!
Deşi, recunosc, am învăţat multe şi de la profesori care şi-au afişat, aş spune, ostentativ superioritatea conferită de experienţă, de numeroasele cărţi citite în plus, ca să nu mai vorbim, de anii de studiu ce au culminat poate cu titluri meritorii de doctor, nu aceştia mi-au fost călăuză pe drumul spre cunoaşterea veritabilă şi…spre autocunoaştere.
Modele veritabile, adevărate surse de inspiraţie şi energie pozitivă, dătători de speranţă şi, mai ales, motivaţie, au fost, în cazul meu, profesorii care, deşi îşi cunosc foarte bine locul pe scara academică, aleg să rămână îndrumători de o delicateţe aparte, moderaţi în manifestări, mai mult sugerând anumite direcţii de urmat decât impunându-şi punctul de vedere, cu un discurs elevat, care te îndeamnă şi pe tine la chibzuinţă şi fineţe, făcându-te să-ţi cauţi atent cuvinte, să-ţi educi permanent gândirea, să cauţi ajutor în cărţi, să te cauţi pe tine, să-ţi scotoceşti în toate cotloanele minţii pentru a găsi ceva, altceva…mai bun, mai inovator, mai „sucitor de alte minţi”.
Mentorul este, după părerea mea, cel ce-ţi şopteşte, acel profesor, coach, trainer, sau cum vreţi să-l mai numim, care stă uneori în umbră, în mod deliberat, pentru a-l lăsa pe cel pe care îl îndrumă să strălucească, aprinzând flacăra creaţiei din el.
Acesta este profesorul meu preferat de la „Strategii inovative de Învăţare”, prof. Anca Nedelcu, care a coordonat şi un curs de „Educaţie media”, în anul al doilea, lansându-ne provocare după provocare, ghidându-ne subtil paşii spre inedit. Este, de altfel, profesorul meu de suflet şi, cred, al multor colegi care au avut şansa să lucreze cu domnia sa, cea care ne-a pus faţă în faţă cu noi înşine, care le-a inspirat pe colegele mele să improvizeze un studio de televiziune şi să-şi exerseze abilităţile de pamfletar, într-o încercare de a evidenţia efectele negative ale televiziunii, după cum vă puteţi convinge din imaginea alăturată.
Este mentorul care ne-a stimulat permanent, unul din motivele pentru care sunt profund recunoscătoarea că am absolvit acest program de studiu. Şi au fost şi alţi astfel de profesori, lista putând continua!
Ei sunt cei care ne provoacă permanent să devenim cea mai bună versiune a noastră, în orice moment, care nu ne aruncă în uitare, amintindu-ne că ne datorăm progresul, update-ul, contactul neîncetat cu experţii din domeniul nostru, atât prin intemediul lucrărilor de specialitate, cât şi al sesiunilor de formare continuă.
Sunt, în acelaşi timp, cei care, deşi îşi cunosc prea bine expertiza net superioară, nu fac caz de ea, afirmând, de pildă, că „doar întâmplare face să se afle în acea parte a catedrei”, cuvinte pe care am avut marea plăcere să le aud, fiind rostite nouă, unor simple studente, de un astfel de îndrumător….de acest profesor care m-a plasat într-o competiţie cu mine însămi, scoţând la iveală resurse pe care poate nici nu ştiam că le am…este, de fapt, Profesorul…cel pe care-l scriem negreşit cu majusculă şi care devine, ulterior, VOCEA care ne scoate din încremenirea ce ne mai cuprinde uneori, reamintindu-ne cine suntem şi, mai ales, CE PUTEM DEVENI.
Rămâne, în cele din urmă, cel spre care tind…un ideal…sperând că, într-o zi, surâsul îmi va lumina chipul la o astfel de mărturisire venită din partea unui alt om cu care m-am intersectat, la un moment dat, datorită unei alte ore astrale!
Vă mulţumesc, aşadar, dragi PROFESORI, pentru că mi-aţi impus o ţintă atât de înaltă!
Nicoleta Călinoiu, absolventă, promoţia 2017
Sursa foto: aici
Sursa foto: din arhiva personală
