Am auzit adesea folosit termenul de “clasă tradiţională” şi pe mulţi practicieni din educaţie care se întreabă ce poate fi făcut pentru a da culoare acestui spaţiu, poate, uşor prăfuit, în care elevul se vede obligat să petreacă ore nesfârşite parcă în aceleaşi şiruri de bănci. Din păcate, se întâmplă adeseori ca el să nu poată face altceva decât să-l privească în ceafă pe colegul din faţă sau să arunce priviri, mai mult mai mai puţin interesate, de cele mai multe ori, mai puţin, celui care îi vorbeşte din dreptul sau din spatele catedrei.
Aşadar, ce putem face pentru a trezi interesul elevilor pentru activităţile desfăşurate în clasă sau în afara ei?
Un răspuns în acest sens ar putea veni de la alternativele educaţionale.
Aţi auzit probabil de Waldorf, Step by Step, Montessori, Planul Jena şi alte astfel de abordări pedagogice. Vă recomand o documentare mai amplă în ceea ce le priveşte şi, cu siguranţă, veţi putea descoperi acolo acel strop de inovaţie, un element de noutate pe care să-l puteţi pune în practică în clasa pe care o coordonaţi.
Am avut de curând şansa de a afla mai multe lucruri despre aceste opţiuni pedagogice, urmând cursurile din cadrul masteratului şi citindu-l pe Ion Albulescu cu ale sale “ Pedagogii Alternative”, publicaţie apărută la Editura All.
Deşi toate aceste şcoli de gândire pedagogică au elemente demne de luat în calcul şi pus în practică, vă voi reţine atenţia cu una dintre ele, respectiv Montessori.
Numele său este legat de cel al Mariei Montessori, cea care a schimbat radical modul în care copiii erau educaţi în secolul al 20-lea. Ideile sale inovatoare stau astăzi la baza filozofiei Montessori, ce este în prezent răspândită în toată lumea. Maria Montessori s-a văzut nevoită să lupte pentru desăvârşirea sa intelectuală, devenind un susţinător înfocat al dreptului la educaţie al femeilor de peste tot. Refuzând să se căsătorească, conştientă fiind că mariajul său ar fi reprezentat o piedică în calea împlinirii academice şi alungată fiind de regimul fascist din Italia, ea fuge din ţară, devenind de fapt un cetăţean al lumii, în ansamblul său, care a reuşit să revoluţioneze educaţia, impunând ideea că cel mai bine învaţă copilul căruia îi este permis să se autoeduce.
Autoeducarea şi aplicarea celor învăţate direct, într-un mod nemediat, sunt cele două principii esenţiale ale acestei alternative. Focalizarea pe copil şi pe nevoile acestuia sunt alte două trăsături ale acestei pedagogii, accentul căzând pe recunoaşterea educabilităţii copilului, căruia trebuie să îi fie descoperite talentele. Fiecare copil are potenţial de a fi educat, pare să ne spună Maria Montessori, iar aşteptările, de multe ori exagerate ale adulţilor, pot influenţa negativ evoluţia sa. Tocmai de aceea, Montessori nu impune o perioadă limită pentru anumite achiziţii, motiv pentru care copiii de vârste diferite (cei între 3 şi 6 ani) lucrează împreună, fiind permanent încurajată o modalitate de ajutorare, în sensul în care cei mari sunt îndemnaţi să le ofere sprijin celor mai mici.
În ceea ce priveşte mediul de învăţare, unul extrem de colorat, cu un mobilier adaptat vârstei copiilor, acesta joacă un rol esenţial în pedagogia Montessori. Importanţa acordată spaţiului este vizibilă în mărimea considerabilă a sălilor de clasă, materialele fiind amenajate pe diferite zone, în funcţie de cele cinci arii curriculare: viaţa practică, dezvoltare senzorială, matematică, dezvoltarea limbajului, ştiinţe şi activităţi culturale.
Viața practică, de exemplu, include acele activități din viața de zi cu zi, astfel încât atât persoana, cât și mediul în care aceasta trăiește și își desfășoară activitatea să fie menținute în condiții optime. Scopul exercițiilor ce ţin de această componentă este de a-i ajuta pe copii să devină independenți, încrezători în sine, ordonați și să-i învețe să se concentreze. Exercițiile acoperă 4 domenii: grija pentru mediul în care își desfășoară activitatea; grija pentru propria persoană; dezvoltarea relațiilor sociale şi coordonarea și armonia mișcărilor.
Încercând să nu mă opresc doar la “a şti” despre Montessori, am căutat să fac, pornind alături de elevii mei un proiect, pe care ei au ales sa-l numească Festivalul Fructelor, desfăşurat în beneficiul colegilor de şcoală. Important de menţionat este că implicarea lor a fost una totală, având nevoie de foarte puţine indicaţii, rolurile mele fiind preponderent cel de facilitator şi de observator.
Activitatea a presupus cumpărarea şi pregătirea unor sucuri fresh şi a unor salate de fructe pe baza lor, oferite colegilor ca premiu pentru participarea la numite jocuri cu fructe, gândite şi organizate de ei, cum ar fi: „X şi zero” cu banane şi portocale şi „Pipăie şi ghiceşte fructul!”.
Ultimul joc, după cum îi sugerează şi numele, a fost menit să le dezvolte participanţilor simţul tactil, folosind astfel un alt element al pedagogiei Montessori, respectiv dezvoltarea senzorială. Participanţii au fost legaţi la ochi şi s-au folosit astfel doar de pipăit pentru a putea numi fructul pe care îl ţineau în mână.
Elevii mei, clasa organizatoare, au fost şi cei care au curăţat spaţiul în care s-a desfăşurat proiectul, strângând şi spălând storcătoarele de fructe, curăţând chiuvetele după utilizarea lor şi cuţitele folosite pentru tăierea fructelor. Resturile au fost transportate şi depozitate în pubela din curtea şcolii tot de către ei, dovedind astfel ceea ce în filozofia Montessori poartă numele de „grija pentru mediul în care copilul își desfășoară activitatea”. De asemenea, dezvoltarea relațiilor sociale, coordonarea și armonia mișcărilor au fost şi ele vizate în această activitate, elevii responsabili cu pregătirea sucurilor şi a salatelor de fructe lucrând sub presiunea timpului la prepararea acestora, tăind fructele, introducându-le în storcător, manevrând aparatele şi turnând sucurile în paharele pe care, mai apoi, le serveau colegilor participanţi la jocuri.
Ce am învăţat aşadar din această experienţă? Am învăţat că se POATE! Se poate şi altfel! Că există ”ALTERNATIVE” care ne pot veni în ajutor pentru a stârni interesul în clasele pe care le coordonăm, pentru a-i transforma pe elevii noştri în participanţi activi, dornici să se implice, să-şi aducă contribuţia la binele altuia, să fie responsabili şi să acţioneze în beneficiul semenilor şi al mediului în care îşi desfăşoară activitatea.
Prin urmare, dacă vă aflaţi în căutarea unor noi abordări, care să-i scoată pe elevi din monotonia ce se instalează uneori în sala de clasă, aceste alternative vă stau la dispoziţie. Cu siguranţă, timpul consumat în vederea documentării şi a implementării ideilor va fi unul câştigat, iar beneficiarii, elevii, se vor declara satisfăcuţi.
Nicoleta Călinoiu, absolventă, promoţia 2017
Fotografii din arhiva personală
