O campanie menită să atragă cei mai buni absolvenți către profesia didactică întâmplată undeva în Europa de vest începea cu un slogan de genul: ”Nimeni nu uită niciodată un profesor bun”. ”Dar nici unul rău, nici pe el nu-l uită”, a venit replica imediată, încruntată, a unui student aflat în grupul în care discutam despre campania respectivă. Am conștientizat atunci că amintirile noastre despre propria școlaritate sunt neiertătoare, chiar dacă estompate de timp sau de bunăvoința maturității. Iar gustul ineficienței și al dezamăgirii se păstrează proaspăt alături de cel de celebrare a succesului. O interacțiune nefericită, o notă prea mică, o mână ridicată căreia nu i se răspunde, un feedback lipsă atunci când e necesar, o eternă poziție în ultima bancă – sunt gusturi amare păstrate prin timp. Memoria afectivă e incredibil de activă în astfel de cazuri.

La vârsta maturității întoarcem parcă la adresa școlii aceste mici nedreptăți. Și, uitând ansamblul de bine construit în acest spațiu, o penalizăm corectiv cu răutatea profesorilor „răi” întâlniți anterior. Preluăm parcă de la aceștia plăcerea cu care ne pândeau în ore să vadă ce nu știm, nu ce știm.

Mai jos, câteva din posibilele malițiozități la adresa școlii, prelungiri, uneori nemeritate, ale supărărilor de foști elevi, acum părinți cu opinii; firește, formulările sunt imaginare, stilizări ale unor situații contaminate de ”edu-mitologie”:

”E ușor să fii profesor, stai în clasă, la căldurică, ai un post sigur.”                                       

Hai să analizăm un anunț imaginar pentru un job: ”Căutăm profesionist cu studii superioare (licență și masterat, doctoratul e un avantaj) competent să lucreze cu adulți și copii, pentru atingerea unor obiective prestabilite la nivel național. Activitatea constă în interacțiune zilnică de tip față în față cu 20-30 de copii, implicare în dezvoltarea acestora, consilierea, gestionarea conflictelor potențiale; în completare, sunt solicitate multiple convorbiri cu adulți (întâlniri, ședințe, conversații telefonice, email). Se impun o pregătire riguroasă a activităților şi elaborarea prealabilă de materiale suplimentare de studiu, fișe, proiecte. Se solicită alocarea unui timp consistent pentru evaluarea produselor activității copiilor (corectare fișe, lucrări), oferirea de feedback consistent, precum și de sugestii de ameliorare. Activitățile specifice postului sunt evaluate de beneficiarii direcți – copiii, de alți membrii ai familiilor lărgite ale acestora (părinți, bunici, mătuși, frați etc), dar și de conducerea organizației și de inspectori. Sunt necesare competențe didactice specifice (predare, evaluare etc), abilități de mediere a conflictelor, de lucru pe calculator. Se solicită o preocupare explicită pentru continuarea formării profesionale, susținută cel mai adesea din fonduri personale. Resursele oferite de organizație sunt minime și se recomandă în consecință completarea acestora cu materiale confecționate personal, fără suport financiar sau logistic instituțional. Nu se asigură echipamente electronice (computer, imprimantă, copiator etc), nici acces la Internet. Concediile trebuie să fie programate numai în anumite perioade, stabilite în calendarul academic, indiferent de alte opțiuni ale familiei.” Sincer, chiar pare un post ușor?

”Ce viață au și profesorii ăștia, 4 ore pe zi și…atâtea vacanțe!”                                                

Patru ore pe zi… hmmm…acesta este un mare Edu-mit. Sunt profesor și pot să jur: muncesc mult mai mult decât orele fizice petrecute în școală cu studenții. Nici nu știu studenții câte activități conexe facem pe lângă interacțiunea cu ei. Sunt convinsă că și în învățământul preuniversitar e la fel. Cred cu tărie că un profesor bun, serios, profesionist, care se respectă, muncește foarte mult. Și asta pentru că tezele, compunerile, problemele nu se corectează singure, cărțile nu se citesc singure, lucrările de grad nu se auto-scriu, ppt-urile, fișele nu sunt extrase dintr-un bancomat, după ce introduci o monedă…

”Ce bine ne-am simțit la team building-ul de la firmă. De ce nu e și la școala copiilor la fel, tot timpul?”                                                                                                                                          

Nu e la fel, pentru că nu e același lucru. E drept că putem să împrumutăm plăcerea de a învăța din activitățile de formare, chiar să importăm metode de acolo. E drept că școala trebuie să-l facă pe copil fericit, să-l ajute emoțional, să-l susțină să se autodezvolte! Dar școala nu are doar responsabilități de ”entertainment”, are un rost formativ asumat, construiește învățare și asta presupune și efort din partea elevului. Școala are responsabilități mai grele decât distracția unor participanți într-un weekend, are o menire socială, are sarcini pe termen lung.

”L-am adus la școală. De aici nu mai e treaba mea, să aibă grijă de copil atunci!”          

Mă scuzați, e profesor, nu bonă. Educația este o acțiune cumulativă, părinții sunt parteneri. Externalizarea aproape exclusivă a responsabilității cu privire la dezvoltarea unui copil către factori din afara familiei (școală, meditatori, psiholog, antrenor, bonă) nu e o soluție viabilă pe termen lung.

„Cred că dacă mâine intru eu în clasă, predau mai bine decât profesoara lor.”                 

Posibil, pentru o oră, două, apoi… Mă  rog, chiar se poate întâmpla asta, se poate să fim mai pregătiți, mai organizați, mai specializați pe un subiect, mai buni oratori decât un profesor. Însă nu trebuie să luăm în calcul bucăți dintr-un ansamblu și să uităm de întreg! Profesia didactică presupune un cumul complex de multe competențe – pedagogice, științifice, relaționale – activate pe termen lung.

”Îi țin închiși în clasă, ca la pușcărie. Bună dimineață, doamna. L-am adus, dar e răcit, să nu facă sport. Poate închideți și geamul, e curent!”                                                      

Această frază ar putea să fie combinată cu alta, aparent foarte diferită: ”Mă umple de nervi copilul acesta al meu, îl mai ating, căci sunt părinte. Să nu îndrăznească așa ceva la școală!” Ce justifică această alăturare de citate imaginare? Același principiu de fond: ne simțim îndreptățiți să solicităm altora să facă ceea ce noi nu facem. Să facă ei, pentru că sunt profesioniști, pentru că sunt plătiți, lucruri pentru care noi nu mai avem nici răbdare, nici voință sau disponibilitate…

”Profesorii ăștia se tot plâng de salarii. Și fac și meditații…”                                                    

Profesorii se plâng că sunt prost plătiți pentru că… sunt prost plătiți! Cam peste tot în lume. Și nu toate cadrele didactice fac meditații! Și…și, pot să adaug o glumă? Când își dau seama părinții că profesorii sunt prost plătiți? Când? În vacanța copiilor, firește!

Firește că unele dintre aceste observații sunt exagerate! Probabil că într-un sistem atât de mare există și cazuri în care aceste afirmații sunt justificate. Totuși, de dragul întâmplărilor bune prilejuite în viața noastră de educația formală prin care am trecut, de dragul întâlnirilor semnificative avute, haideți să fim cât putem de generoși cu școala, așa cum este ea! Pentru că toți cei care îi învață pe alții ceva merită mai întâi susținere, respect și apoi critică!

Anca Nedelcu – profesor, Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Sursa foto: aici

Distribuie: