Continuăm seria interviurilor despre educație având-o ca interlocutoare, de data aceasta, pe scriitoarea Ana Barton. Ea semnează cărți precum „Prospect de femeie”, „Mamifer”, „Jurământ de rătăcire” și „Pervazul lui Dumnezeu” și a avut bunăvoința de a ne vorbi despre educație, mentalități și nevoia de schimbare a modului în care ne raportăm la copiii și elevii noștri. Nu este însă doar scriitoare, după cum veți afla din discuția noastră, este și mamă și o personalitate importantă, credem noi, a culturii românești. Pe lângă toate acestea, Ana Barton este un OM care dăruiește permanent, celor ce vor să le primească, părți din ea, din viața și experiențele sale, într-o bucurie a împărtășirii și cu mare iubire de oameni.
Sdm: Ana Barton, ne-am întâlnit la un curs… Da, îi voi spune tot așa, curs, deși știu că nu era chiar un termen pe placul dumneavoastră. El stătea sub semnul unor punți, exact acele punți dintre oameni pe care, așa cum spuneați atunci, ne încăpățânăm deseori să nu le trecem pentru a face drumul către celălalt. Aș dori să deschidem acest dialog prin a vă ruga să ne vorbiți puțin despre alte punți – la fel de importante –, anume cele pe care școala ar trebui să le creeze pentru trecerea mai lină a copilului prin lume, acele poduri pe care profesorii ar putea să se construiască pentru a ajunge, cu adevărat, la elevii lor.
Ana Barton: Empatie și bunăvoință. Cu astea două, în această ordine, începe orice proces educațional sănătos și, deci, eficient. Ești educator, ai fost și tu copil, amintește-ți cum era atunci, fii alături de copii, fii binevoitor, încurajează-i, dă-le sprijinul tău, arată-i fiecăruia că e important, respectă-i individualitatea. Copilul se va simți bine, se va simți liber, se va simți prețuit și va învăța cu plăcere sau, dacă ești foarte talentat ca pedagog, cu uimire și cu bucurie. Orice ai avea de predat, fă-o din toată inima, dăruiește-te copiilor, ceea ce vei primi înapoi te va hrăni pe tine ca om, te va face pe tine ca profesionist să fii din ce în ce mai bun pentru că, dacă-i cunoști, dacă înțelegi ce vor și cum vor, vei putea să știi cum anume să ajungi să te primească pe tine, împreună cu tot ceea ce vrei să îi înveți. Gândește-te deseori la tine când erai copil, elev, și la cum ți-ar fi plăcut ție să fii tratat și învățat de către educatorii tăi.
Sdm: Acum, haideți să mai facem un pas – sau mai mulți – în trecut și să ne întoarcem în copilărie. Cum ați defini/descrie copilăria? Dar pe copil?
Ana Barton: Copilăria ar trebui să fie vârsta de aur. Dacă nu este, atunci e limpede că adulții din preajma copilului greșesc grav și repetat. Sigur, nu vorbesc despre tragedii, despre pierderile apropiaților, vorbesc despre greșelile cu intenție sau cele din cauza unei mentalități înapoiate, care permite și încurajează abuzurile asupra copiilor. Copilul este trup și suflet, omul, de fapt, dar noi acum vorbim despre copii. În prima perioadă a vieții, esențial este ce simțim și din acest motiv este extraordinar de importantă fericirea copilului, ea îl ajută să se dezvolte sănătos, inclusiv din punct de vedere fizic. În ziua în care copiii nu vor mai fi priviți și tratați drept proprietăți de către propriii părinți, se va fi schimbat ceva esențial în lumea noastră. Dar, ca să ajungem acolo, este necesar și obligatoriu să luăm atitudine atunci când suntem în fața abuzului, să nu mai considerăm că a lua atitudine, a apăra un copil chiar de propriii părinți ar reprezenta o imixtiune în problemele unei familii. Pe copii nu-i apără nimeni de greșelile, uneori extrem de grave, de abuzurile părinților asupra lor. Majoritatea consideră că fiecare părinte are dreptul să-și educe copilul așa cum crede, așa cum poate, așa cum înțelege el educația. Are acest drept, dacă educația nu presupune abuz, nu presupune punerea în pericol a vieții copilului, iar aici includ dezvoltarea psihică armonioasă a unui copil. De exemplu, nu-l bate, îl hrănește corect, îl îmbracă, îl încalță, îl duce la școală, dar nu-i permite celuilalt părinte să aibă o relație sănătoasă cu propriul copil fiindcă se răzbună că a fost părăsit și o face ani de-a rândul, în detrimentul sănătății sufletești a copilului. Îi provoacă deliberat copilului suferință, considerându-l propriul obiect, monedă de schimb în păgubosul război dintre adulții care s-au despărțit. Extrem de bizar e că la noi se consideră că automat o mamă este bună, dar tatăl trebuie să demonstreze în instanțe că al său copil are dreptul la tată, că este un tată bun, că-și iubește copilul. E ceva foarte, foarte dureros pentru copii să fie privați de unul dintre părinți, din ambiția abuziv-alienantă a celuilalt părinte. Am dat acest exemplu pentru că sunt cele mai întâlnite situații de la noi. Din păcate, instituțiile statului care ar trebui să apere copiii nu funcționează eficient pentru că legea nu le dă putere suficientă încât să-și poată face treaba bine.
Sdm: Cum o vede Ana Barton, femeia matură, scriitoarea de azi, pe fetița, pe școlărița de ieri?
Ana Barton: Înainte de școală, am fost un copil fericit, primii șapte ani au fost pentru mine raiul în casa bunicilor. Din momentul în care am părăsit casa lor și-am ajuns în oraș, la școală, am devenit o fetiță tristă, melancolică, un copil care a început să mănânce haotic, ca să-și mângâie dorul și durerea. Vorbesc deschis despre lucrurile astea atât de personale pentru că poate le vor citi părinți și educatori și se vor gândi bine înainte de a lua o decizie de schimbare atât de radicală pentru un copil. Eu am trăit plecarea de la bunici ca pe o smulgere cu rană. Este lucrul care mi-a afectat cel mai mult parcursul.
Sdm: Care au fost sentimentele de atunci? Cum ați trăit, mai exact, această trecere de la sat la oraș și debutul școlarității?
Înțeleg foarte bine de ce părinții mei m-au luat de la țară și m-au adus la ei, școala de la oraș îmi deschidea un viitor mai bun, așa au crezut ei, deși acum, după atâția ani, pot vedea că prietenii mei care au făcut școala la țară nu au avut absolut nimic de suferit din asta. Eu n-am putut să mă împac niciodată cu acea ruptură, mi-a marcat definitiv toată dezvoltarea fizică și sufletească, mi-a marcat întreaga viață. Am învățat întotdeauna foarte bine, m-am aruncat în cititul cărților, în teme, în performanța școlară, aveam probabil nevoie să-mi dau un sens în noua viață. Am iubit școala și am avut parte de câțiva profesori providențiali, începând cu învățătoarea mea. Îți dai seama că mi-a fost învățătoare doar două săptămâni, primele două, dar eu nu doar că n-o pot uita, am pentru ea iubirea și admirația intacte după 38 de ani? Iar celei care m-a învățat timp de patru ani îi țin minte doar numele și faptul că nu avea blândețe, nu simțeam că ține la noi deloc, chiar dacă nu a fost abuzivă, ci corectă. Pe mine nu m-a iubit pentru că i-am spus în față că sufăr că am fost luată din clasa cealaltă și că o iubesc pe prima învățătoare și vreau înapoi la ea. Nu m-a iubit, mi-a arătat mereu că nu mă iubește, dar nu m-a nedreptățit niciodată. Am mai avut o profesoară de română timp de un trimestru, într-a șaptea, când profesoara noastră a fost în concediu de maternitate, și am absorbit enorm de la ea în acel timp scurt. Știa să-ți arate că poți orice, or, pentru un copil, asta este aur curat. Iar profesorul de română din liceu a fost mentorul meu, împreună am reușit cele mai importante performanțe școlare. Dar nu am fost o elevă fericită niciodată, chiar dacă adoram școala. Abia în studenție am armonizat lucrurile astea două.
Sdm: Credeți că bunicii zilelor noastre mai au rolul acela de demult și care a fost, mai precis, cel jucat în viața dvs. de către ei?
Ana Barton: O, da, sigur că da! Bunicii sunt prăjitura vieții copilului. Tocmai vorbeam zilele trecute cu o prietenă care-mi povestea cum i-a schimbat viața nașterea nepoatei, cum, deși muncește mai mult acum și nu mai e chiar la prima tinerețe și are suferințele ei fizice, se simte cu mult mai bine pentru că este fericită să fie aproape de nepoata ei. E greu să fii părinte, oricât ai citi, oricâte cursuri ai face, din momentul în care se naște copilul viața ta se schimbă radical și nimic nu te poate pregăti pentru asta. Toți greșim când suntem tineri, când sunt copiii mici, toți învățăm să fim părinți pe copiii noștri, deși în zilele noastre este enorm de multă informație care ne poate ajuta, dar tu alăptezi, schimbi copilul, îl plimbi, îl legeni, îi dai medicamente când are febră, tu nu prea ai când să te informezi corect. Aici ajută cărțile citite înainte și cursurile făcute. Însă tot greșești, nu se poate altfel, în fiecare familie sunt situații distincte și, chiar când nu sunt, le trăim distinct, le rezolvăm în felul nostru. Bunicii au acea relaxare pe care le-o dau vârsta și experiența, ei nu mai sunt așa de fricoși cum sunt părinții, nu mai sunt nici așa de nervoși, au trecut prin viață, înțeleg ce e important, simplifică, ajung mai ușor la esență, pot aplana conflicte, sunt elemente de echilibru și de mare sprijin în viața unei familii, îi pot degreva pe tinerii părinți de unele obligații, să aibă și ei vreme de petrecut în doi, lucru capital într-o relație după nașterea unui copil, să aibă fiecare un pic de timp de petrecut cu sine însuși, lucru tot capital în viața oricărei ființe umane. Bunicii sunt supape de lumină atât pentru copiii lor, cât și pentru nepoții lor. Bunicii mei m-au crescut în primii șapte ani, cu o dragoste infinită, necondiționată, cu credință în viață, în Dumnezeu, în mine, m-au tratat ca pe marea bucurie a vieții lor, ca pe un dar minunat. În momentele grele ale vieții mele, acolo mă întorc, să respir, să accept, să mă accept, să înțeleg cu inima, să cred din nou, să mă ridic, să mă iubesc, să iubesc.
Sdm: Revenind la prima dvs. învățătoare, este evident din tot ce ne-ați spus deja că aveți un sentiment de admirație pentru dumneaei, unul reciproc, aș zice, știind că v-a surprins cu prezența sa la ultima dvs. lansare de carte. Ce credeți că o face să fie atât de specială? Sau, dacă ar fi să o dați drept exemplu profesorilor în general, cum ați prezenta-o, ce calități i-ați evidenția și de ce considerați că sunt ele importante pentru un cadru didactic?
Ana Braton: În alea două săptămâni din septembrie 1980, Geta Caspruf m-a făcut să sper că mă pot adapta orașului, noii mele vieți, că eu sunt o persoană diferită de celelalte persoane din lume, că eu merit să fiu apreciată și iubită doar pentru că exist. Că doar n-am demonstrat nimic în primele două săptămâni de școală. Așa ne-a tratat pe toți, nu doar pe mine. Geta avea 19 ani atunci, avea o dragoste de copil pentru copii, noi pur și simplu ne împărtășeam din ea, noi nu știam că învățăm ceva, noi eram înșurubați la conducta cu dragoste, ne hrănea prin cordonul ombilical al prețuirii și iubirii copiilor. Dar am fost la școala mea anul trecut și-am văzut cum și azi face la fel, azi, când ea e mai degrabă spre finalul carierei. Așa e ea, nimic nu i-a schimbat minunăția, dimpotrivă, viața și experiența i-au sporit-o. Am văzut, mergând cu ea pe holurile școlii, ca să-mi arate aripa cea nouă și desenele de pe pereți, făcute de „copiii ei“, cum veneau grupuri de copii de gimnaziu și-o îmbrățișau din toate părțile, aruncându-se pur și simplu pe ea. Am auzit și frânturi de discuții din care am înțeles că ea e la curent cu frământările lor școlare și personale și azi, când au trecut doi-trei-patru ani de când nu mai e învățătoarea lor. Geta știe să respecte, să iubească, să prețuiască omul, Geta crede în sfințenia copilului și se comportă în consecință.
Sdm: Cum era eleva Ana Barton? Timidă, temătoare sau dimpotrivă? De asemenea, cum îl percepeți pe elevul zilelor noastre? Este el cu mult diferit față de cel de odinioară?
Ana Barton: Da, timidă și temătoare, în ciuda faptului că învățam foarte bine și am fost premiantă inclusiv în liceu, fără să-mi propun vreodată asta. Dar, dacă tu înveți foarte bine la toate materiile, îți iese pur și simplu, când se adună mediile la final de an. Însă nu uit că eu m-am aruncat în învățătură ca să suport durerea plecării din casa bunicilor, foame e cuvântul care mi-a guvernat primii nouă ani de școală, foamea trupului și a minții. După clasa a noua, am continuat foamea minții, dar am început să-mi hrănesc conștient și inima, însă pe bietul trup l-am băgat într-o cumplită cură de slăbire, gândită și făcută după capul meu, mă mir că am supraviețuit. Dereglările pe care mi le-am produs în acele trei luni în care am slăbit, printr-o înfometare cruntă, 36 de kilograme, mă urmăresc și azi, la aproape 45 de ani. Răul pe care mi l-am făcut atunci nu a putut fi reparat total.
Elevul zilelor noastre vrea să fie respectat și apreciat. Ar vrea să fie și iubit, dar nu are curajul să ceară chiar atât de mult. Din păcate, faptul că vrea să fie respectat și iubit e tratat de mulți părinți și de mulți educatori drept… obrăznicie, necumințenie, nesupunere. Pentru că noi, românii, încă credem că educația are vreo legătură cu supunerea și perpetuăm mentalitatea asta distrugătoare de generații. Sunt însă și părinți, și învățători, și profesori care practică drept metode educaționale respectul, prețuirea, încrederea, sprijinul, afecțiunea. Ei au cele mai bune rezultate, evident, adică au copii și elevi fericiți și performanți. I-aș clona.
Sdm: Ce altceva credeți că ar trebui să afle el în școală, de la profesori, pe lângă, bineînțeles, conținuturile predate de aceștia?
Educația de viață privată este esențială. Include educația pentru sănătate, educația emoțională, educația sexuală. Suntem țara europeană cu cel mai mare număr de avorturi, cu cele mai multe mame minore, anul trecut peste 800 de copii au fost abandonați în România. Iar noi practicăm tăcerea pe această temă, tăcerea ca formă de educație, metoda struțului. Pare că nu ne pasă de copiii noștri. Nu pare, chiar nu ne pasă. Ei nu sunt cum credem noi că ar trebui să fie, niște mecanisme pe care le întoarcem cu cheița și funcționează cum credem noi că e bine. Dar asta se-ntâmplă pentru că nu-i cunoaștem, nu ne interesează să-i cunoaștem, nu-i respectăm, nu-i iubim. Noi iubim proiecțiile noastre asupra copiilor noștri, nu pe ei. Și, de-aici, drama.
Sdm: Vom continua discuția noastră în articolul de săptămâna viitoare, când va fi publicată partea a II-a a acestui interviu. Până atunci, nu uitați să reflectați la EDUCAȚIE!
Nicoleta Călinoiu, absolventă a Facultății de Psihologie și Științele Educației
Foto-arhiva personală a Anei Barton
Foto credit: Liliana Sumănaru
